Arhitectura liceului

La începutul secolului al XX-lea, Romanul avea să primească o nouă şi deosebită realizare arhitectonică – rămasă, multă vreme, ca emblemă a urbei – clădirea Liceului „Roman-Vodă”, pe atunci Gimnaziu. Aşezată la intersecţia unor complexe curbe de nivel, construcţia capătă, prin acesta, un plus de măreţie, permiţând privitorului, care a admirat-o din toate părţile, să aibă multiple unghiuri de vedere, de la frontonul intrării şi până la racursiul surprins din curtea interioară.
Edificiul însumează, într-o perfectă unitate, cele mai pregnanate întruchipări care s-au succedat în arhitectura europeană. Pornind de la considerarea faptului că până la finele Evului Mediu s-au constituit moduli de bază, cu atribute de stil, ai artei zidirii, pentru ca apoi, de la Renaştere încoace, să se opereze doar cu amalgamarea acelor moduli în sisteme unitare, se poate afirma că Roman-Vodă constituie o fericită concretizare a acestui gen de sinteză. În faţa noastră se prefigureză, astfel, un ansamblu masiv de palazzo renascentist, învăluit în sobrietatea nordică a cărămidajului şi oferit exteriorului doar printr-un singur portic de o discretă îngemănare de clasic şi gotic, pe sub care ar putea să se strecoare doar fie o vestală a unui ritual pur, fie o domniţă a veacurilor de mijloc, şi nicidecum cortegii impunătoare de pelerini. Autorul construcţiei – arhitectul Constantin Băicoianu – gândind la finalitatea didactică a acestei instituţii, a ales modalitatea cărămizilor aparente pentru a conferi astfel întregului emblem unor strădanii intelectuale ce se desfăşoară departe de foşnetul vieţii şi nepotolirea devenirii.
Liziera ferestrelor care se succed firesc şi nu festiv – cu excepţia celor de sub fronton – este întreruptă, din loc în loc, de prezenţa unor colonade cu robusteţe romantică şi capitel corintic, secţionând astfel masivitatea orizontală a clădirii în subdiviziuni armonioase. Iar deasupra acestora, amintind de brâiele de funii împletite ce îmbrăţişează sănătos bisericile voievodale, două aliniamente de metope luminoase opresc privirea noastră, o conduc pe conturul zidirii şi îi conferă, în acelaşi timp, un ritm odihnitor. O singură izbucnire de fast şi miraj peste toată această întruchipare a sobrietăţii: corola de aur de sub fronton, desfăşurată în cele cinci petale arcuite, care răspândesc în jur triumful scânteielor al unui soare care apune şi care amintesc, în mic, de bogăţia multicoloră a mozaicurilor bizantine. Impresionează mult cele două suprafeţe parietale ale extremelor; în simplitatea lor dorică, aşteaptă mâini aspre de cioplitori care să le îmbrace puritatea în basoreliefuri de friză.
În spatele clădirii, imensa curte interioară, cu coborâş de Propilee şi intimism de pension, oferă imaginea panoramică a unor succesiuni de ferestre largi, decupate, parcă, din arhitectura solară a unei abaţii meridionale, în spatele cărora se perindă calendaristic valuri de lumină şi serii de generaţii.
O dată trecuţi pe sub porticul frontal, suntem întâmpinaţi de doi pilaştri simpli, cu robusteţea lor miceniană şi cu invitaţia de a privi revărsările de bucurie tinerească. De-o parte şi de alta, două ancadramente renascentiste adaugă intrării un plus de fast veneţian. Iar de aici, într-o firească simetrie, pornesc spre părţi coridoare lungi cu admirabile efecte de perspectivă, săli de clasă cu odihnitoarea lor puritate, ca şi spaţiul festiv al structurii centrale, dominat şi auster, ale cărui ferestre înalte amplifică şi mai mult izolarea de tumultul străzii, ca şi adorarea adolescentină a unui cer de azur.
Un edificiu aproape secular, cuprinzând în el însuşiri alveolatele altare, prin care candoarea umană trece mereu, spre a se metamorfoza în înţelepciune statornică. Un edificiu în a cărei faţadă părea a se fi însumat acel irepetabil portic, acele colonade singuratice şi acea uimitoare friză a soarelui, toate aduse parcă, de undeva, de la ruinele antice sau medievale ale unor zidiri vechi şi încastrate cu îndârjire, de către Manole moldav, în ţesătura densă a acestei citadele cu nume muşatin.